Problematica învăţării umane a depăşit demult cadrul unor discipline particulare, cum sunt fiziologia, antropologia, psihologia, didactica. Această problematică este mereu în centrul atenţiei cercetătorilor, dar şi a practicienilor.

În pofida unui număr impresionat de cercetări teoretice şi experimentale realizate, învăţarea, inclusiv învăţarea studenţilor, în multe cazuri se desfăşoară în mod empiric. Cauzele acestei stări de lucruri sunt multiple şi profunde. Prima cauză ţine de formarea iniţială didactică foarte modestă a cadrelor didactice universitare sau chiar de lipsa acestei formari. A doua cauză rezidă în abundenţa diverselor teorii ale învăţării. A treia cauză constă în modul de expunere a teoriilor învăţării: se observă o ruptură majoră între descrierea teoriilor despre învăţare şi metodele, mijloacele aplicate de profesor.

Vorbind despre fenomenul învăţării umane, psihologul J. S. Bruner afirmă: „Singurul lucru, cu totul caracteristic, care se poate spune despre fiinţele umane este că ele învaţă. Învăţatul este atât de profund înrădăcinat în om, încât a devenit aproape involuntar. . ., specializarea noastră ca specie este specializarea în învăţare”.

Într-adevăr, omul învaţă permanent şi oriunde. Ce nu ar face omul – el învaţă. Învăţarea trece prin experienţa omului, prin ceea ce el aude şi vede. În momentele de repaos/odihnă omul învaţă, meditând asupra experienţe trăite sau elaborând planuri pentru viitor. Omul învaţă prin interacţiuni sociale (de exemplu, realizând o activitate comună) sau în discuţie cu cineva. Exemplele de mai sus (enumerarea lor poate fi prelungită) se referă la aşa numita învăţare spontană sau informală. În situaţiile de tipul celor descrise mai sus omul se sprijină pe învăţarea naturală. Omul se naşte cu multiple disponibilităţi între care, cea mai importantă, este aceea de a învăţa. Această posibilitate este oferită de existenţa în structura sa organică a unui procesor de informaţii.

A învăţa înseamnă a fructifica disponibilitatea nativă sub cel puţin trei aspecte: acumularea de informaţii (memorare), formarea de abilităţi motrice (altele decât cele naturale), formarea de reprezentări şi capacităţi mentale (legături între informaţiile acumulate mai înainte şi cele noi, între informaţiile acumulate şi utilizarea lor). Prin învăţare omul devine mai puţin independent de natură, de biologic.

Învăţarea formală, caracterizată prin faptul că acţiunile pedagogice sunt proiectate în prealabil şi instituţionalizate prin structuri organizate sistemic (şcoli, licee, universităţii, centre de perfecţionare) în cadrul unui proces de instruire/formare realizat cu rigurozitate, în spaţiu şi timp: planuri, programe, manuale, cursuri etc., este, de fapt, o intervenţie în procesul natural al învăţării. La organizarea învăţării formale, profesorul ocoleşte calea naturală a învăţării, fără a aştepta până când instruitul va avea nevoie să cunoască sau să facă ceva. Învăţând pe cineva, profesorul realizează un experiment pedagogic. Or, orice experiment, în special un experiment ce ţine de un fenomen atât de complex cum este învăţarea, trebuie planificat. Compartimentul didacticii moderne, care se ocupă cu problematica planificării învăţării, se numeşte design-ul învăţării. Design-ul nu se limitează cu plasarea informaţiei în faţa instruitului. Prin formularea unor obiective precise, designer-ul îl ajută pe student să se concentreze asupra unei informaţii anumite. Informaţia este prezentată într-un anumit context şi cu o anumită perspectivă. Design-ul permite de a comprima procesul de învăţământ şi de a economisi timpul studentului. Design-ul îl atrage pe student prin prezentarea unui conţinut clar şi semnificativ.

Rolul profesorului-formator nu se poate reduce numai la transmiterea unor conţinuturi studenţilor. Profesorul mai are sarcina de organiza mediul de învăţare, de a diagnostica erorile studenţilor, de a coordona utilizarea resurselor disponibile, de a selecta mijloacele pedagogice potrivite, de a structura informaţiile, de a adapta strategiile pedagogice la situaţiile învăţare ş. a. m. d. Fiecare situaţie nouă de învăţare presupune luarea de către cadrul didactic a unor noi decizii şi realizarea a noi ajustări. Design-ul pedagogic permite de a realiza aceste activităţi într-un mod mai riguros şi mai efectiv.

Planificarea învăţării este o activitate cu care se confruntă atât profesorul şcolar, cât şi cel universitar. Cursul pe care începeţi să-l studiaţi are drept obiectiv de bază formarea unor competenţe de a planifica învăţarea studenţilor în condiţiile unei formări informatizate.

Autorii cursului sunt convinşi că o bună parte din conţinuturile prezentate sunt cunoscute cadrelor didactice universitare. Concomitent, dorim să atragem atenţia celor ce vor studia cursul că lectura conţinutului nu va fi simplă. Pluralismul de opinii asupra unor concepte de bază ce ţin de fenomenul învăţării umane nu trebuie să-l dezorienteze pe cititor. Considerăm că cei înscrişi la curs conştientizează faptul că simpla lectură a conţinuturilor propuse nu se va solda cu rezultate, dacă pe parcurs nu vor fi realizate toate sarcinile propuse.

Una din formele eficiente de dezvoltare profesională a cadrelor didactice universitare este schimbul de experienţă, conlucrarea cu colegii din alte universităţi. Această conlucrare poate fi realizată prin mobilităţi academice reale, dar şi prin „mobilităţi” virtuale. Or, unul din obiectivele principale ale proiectului WETEN constă în crearea unei reţele a cadrelor didactice Vest-Est şi crearea unui repozitoriu (depozit) de unităţi de învăţare comune. Reţeaua WETEN (ca şi Internet-ul) poate fi privită drept o reţea de reţele. Unul din criteriile de evaluare finală la cursul „Design-ul procesului de învăţare bazat pe abordarea centrată pe student” constă în faptul că pe parcursul activităţilor de învăţare va trebui să identificaţi cadrele didactice din universităţile din Republica Moldova şi de peste hotare (preferabil, din instituţiile participante la proiect), care predau aceleaşi discipline, si să creaţi o echipă virtuală, unită printr-o minireţea. Majoritatea sarcinilor, propuse în cadrul cursurilor, vor fi realizate independent şi apoi discutate/expertizate în cadrul echipei virtuale (minireţelei) sau, după caz, vor fi realizate n comun.

Autorii sunt conştienţi de faptul că lumea contemporană intră treptat în epoca postmodernismului. Reţeaua globală Internet este chintesenţa modului postmodernist de viaţă, spaţiul în care postmodernismul este prezentat cel mai larg şi mai adecvat. Pentru a demonstra afirmaţia de mai sus vom face o scurtă trecere în revistă a principalelor trăsături şi principii ale postmodernismului:

(a) pluralismul axiologic, amestecul diferitor tradiţii şi norme, schimbarea/transformarea intenţionată a polurilor ce determină orientările tradiţionale ale individului;

(b) fragmentarismul şi principiul montării;

(c) intertextualitatea şi recurgerea la citate;

(d) sincretismul stilistic, amestecul genurilor; (e) nedeterminarea, incertitudinea, cultul confuziilor, erorilor, omiterilor;

(f) jocul lingval etc.

Postmodernismul este orientat pe tipul antropologic care: 

• este un cosmopolit care înţelege relativitatea oricăror tradiţii şi norme culturale;
• este un consumator, inclusiv un consumator de informaţii;
• este un intelectual, care posedă regulile jocului lingval şi care uşor se poate dezice de aceste reguli.

Cu speranţa într-o colaborare eficientă, ce se va prelungi şi după finisarea cursului, dorim celor ce s-au înscris la curs succese în perfecţionarea nivelului profesional!