S-a menționat deja că competența este un produs al învățării. Menționăm că competența poate fi formată și prin experiență, deși, în ultimul caz, persoana va trece prin mai multe probe și greșeli.

Vorbind despre competențe, unii cercetători „trec cu vederea” procesul de formare a competențelor. Cunoștințele, capacitățile, atitudinile  (constituientele competențelor), într-un mod miraculos, preiau forma de competență la finele anului.

În modulul pe care îl studiați este propusă o variantă „situațională” de formare și dezvoltare a competențelor.

Așadar,autorul cursului formulează, mai întâi, competențele ce urmează a fi formate, apoi „traduce” competențele în limbajul situațiilor. Având familiile de situații, autorul determină conținuturile, adică resursele necesare pentru formarea competențelor. În acest scop, el folosește matricea acțiunii competente.

Generalizând experiența acumulată în mai multe sisteme de învățământ, propunem o metodologie de formare-dezvoltare a competențelor, care presupune parcurgerea a cinci etape:

• motivarea;
• structurarea resurselor;
• integrarea;
• adaptarea la situații noi;
• îmbogățirea.

Vom descrie succint conținutul fiecărei etape.

La începutul fiecărei unități de învățare/capitol profesorul prezintă instruiților câteva situații complexe din familia de situații elaborată. Scopul - motivarea instruiților pentru realizarea următoarelor etape. Etapa este necesară, deoarece dacă profesorul începe unitatea de învățarea cu formarea/dobândirea resurselor, la instruiți pot apare întrebări referitoare la necesitatea/utilitatea acestor resurse.

La a doua etapă instruiții încep să-și formeze sistemul de resurse necesare pentru formarea/dezvoltarea competențelor. Etapa respectivă amintește instruirea tradițională, prin care instruitul dobândește cunoștințe, își formează abilități. Deosebirea constă doar în modul în care sunt selectate conținuturile: numai cele care sunt strict necesare pentru formarea ulterioară a competențelor. Etapa, cel mai frecvent, poartă denumirea de etapă de stucturare a resurselor.

La etapa a treia, profesorul propune instruiților pentru tratare una din situațiile din familie (de regulă, cea mai puțin complexă). La tratarea primei situații profesorul este activ, implicându-se plenar în tratarea situației. În unele cazuri, aceasta poate fi chiar o demonstrație a modului cum poate fi tratată situația prin selectarea, mobilizarea și integrarea resurselor potrivite (implicarea instruiților este minimală). După aceasta instruiților li se prezintă a doua situație. Fiind din aceeași familie, situația a doua are mai multe similitudini cu prima situație, fapt ce permite instruților să se implice mai activ. La tratarea următoarelor situații, profesorul se retrage treptat „în umbră”, iar instruiții devin din ce în ce mai autonomi. Etapa, numită etapa de integrare a resurselor, se prelungeșete atât timp, cât este necesar ca majoritatea instruiților să poată acțina de sine stătător la tratrea situațiilor. 

Când instruiții demonstrează că sunt capabili să trateze următoarea situație fără ajutorul esențial al profesorului, se recurge la evaluare. Profesorul propune instruiților o situație din aceeași familie, dar care nu a fost exersată la etapa a treia și se plasează în poziția de observator. Atragem atenția asupra faptului că etapa respectivă, numită, de obiecei, etapa de adaptare la situații noi, este concomitent o etapă de învățare (instruiții învață să trateze o situație nouă) și o etapă de evaluare (este realizată de instruiți fără ajutor).

Ultima etapă se desfășoară după finalizarea formării inițiale, pe parcursul întregii vieți. Fiind plasat în noi și noi situații, persoana își îmbogățește arsenalul de competențe.