O mare parte din activitatea sa profesorul o realizează în afara sălilor de curs. Activitatea de preparare sau de proiectare a predării este nu mai puţin importantă decât înseşi predarea. Menţionăm, de asemenea, faza de reflecţie, care urmează după încheierea oricărei activităţi didactice, şi care trebuie să devină o obişnuinţă a unui adevărat profesor.

Planificarea sistematică a instruirii, care include identificarea nevoilor, dezvoltarea, implementarea şi evaluarea materialelor şi practicii poartă denumirea de design instrucţional (instructional design).

Termenul de design instrucţional este de provenienţă engleză. În limba franceză pentru noţiunea respectivă sunt utilizate denumirile: „design pédagogique – design pedagogic”. „ingenierie pédagogique – inginerie pedagogică”, „plan pédagogique – plan pedagogic”.

Design-ul instrucţional este o activitate analitică, iar analiza sarcinilor (task analysis) este elementul cheie al acestei activităţi.

Originile design-ului instrucţional (DI) le găsim la D. Dewey, care reclama cu mai mult de un secol în urmă dezvoltarea unei ştiinţe ce ar articula teoriile învăţării

(behaviorism, cognitivism, constructivism, conectivism) şi practica educaţională (fig. 1).

DI permite de a conduce într-o manieră mai sigură şi mai sistematică studenţii spre obiectivele de formare. El transformă datele de intrare a formării (obiectivele de formare, caietele de sarcini, resursele etc.) în date ce permit organizarea formării (obiective de învăţare, metode, mijloace etc.).

În cadrul DI sunt realizate următoarele activităţi:

• Analiza grupului ţintă;
• Analiza competenţelor (rezultatelor învăţării);
• Analiza şi structurarea conţinutului;
• Selectarea mijloacelor de instruire;
• Determinarea strategiilor didactice;
• Evaluarea eficienţei cursului.

DI poate fi privit ca proces, ca disciplină, ca ştiinţă şi ca realitate.