Originea conceptului „didactica” o găsim în termenii greceşti „didaskein” (a învăţa), „didaktikos” (instrucţie, instruire), „didasko” (învăţare, învăţământ), „didaktike” (arta învăţării).

Pe parcurs, semnificaţia conceptului s-a schimbat.

(a) Celebrul pedagog ceh Ian Amos Comenius (1592-1670) în lucrarea sa „Didactica Magna” (Marea Didactică) a atribuit didacticii semnificaţia de artă a predării, mai precis – „arta universală de a-i învăţa pe toţi totul”. Comenius considera că a învăţa pe altul înseamnă a şti ceva şi a face şi pe altul să înveţe să ştie şi aceasta repede, plăcut şi temeinic (în special, cu ajutorul exemplelor, regulilor şi aplicaţiilor generale sau speciale). Pentru Comenius didactica era o denumire savantă a pedagogiei.

(b) Pedagogul german Johann Friedrich Herbart (1776-1841), numit „părintele didacticii” a contribuit la cristalizarea didacticii ca o teorie cu un domeniu de cercetare bine delimitat. Herbart considera didactica un compartiment al pedagogiei, care are drept preocupare fundamentală predarea unor conţinuturi în conformitate cu anumite legităţi psihologice ale asimilării lor. În accepţiunea lui Herbart, cele două componente ale procesului de învăţământ – predarea şi asimilarea, se află într-o strânsă interdependenţă. Plasarea pe prim plan a conceptului de predare implică un model magistrocentric al procesului de învăţământ, adică a unui model în centrul căruia se află profesorul. Au contribuit la dezvoltarea didacticii Johann Heinrich Pestalozzi, Friedrich Adolph Wilhelm Diesterveg, Konstantin Dmitrievici Uşinski şi a.

(c) Definiţia modernă a didacticii se deosebeşte esenţial de primele două definiţii. Didactica modernă este o disciplină ştiinţifică de sine stătătoare care are drept obiect optimizarea învăţării unor conţinuturi specifice în situaţii de instruire sau de formare. Deosebirea constă în plasarea pe prim plan a conceptului de învăţare, fapt ce implică un model al procesului de învăţământ în centrul căruia se află instruitul (elevul, studentul, cursantul).